Poveste

Atât de mică par pe drumul care
Nu am habar unde mă duce-acum…
Calc apăsat. Din semne de-ntrebare
Îmi fac toiag. Cad frunzele duium

Şi se aştern uşor, uşor sub paşii
Care le-ating cu sete şi foşnesc.
Departe, în hăţiş se-aud hăitaşii
Şi-un corn cam răguşit, vânătoresc.

Privesc mereu în jur. Îmi este teamă
Dar ştiu c-acest coşmar se va sfârşi
Curând şi-n cuibul braţelor de mamă
Toată tristeţea-mi se va prăbuşi.

Când ea mă va atinge cu privirea
De rătăcire-ndată voi uita
Dar ca să-mi şterg din pleoape istovirea
O scorbură-sălaş voi căuta

Atât de mică par şi-atât de lungă
Îmi este înserarea. Umbre reci
Încearcă să mă prindă, să m-ajungă
Dar am noroc! Vin oameni pe poteci

Şi mama-nlăcrimată , încolţită
De gânduri negre şi mustrări de vânt.
O strig de-acolo de-unde sunt pitită,
Surâd şi-n mâini broboada mi-o frământ…

Aura Popa
Sursa foto: Internet

Lasă un răspuns