Sonet înfrigurat

Ai să mă strigi dar n-am să-ți mai răspund.
Cu marea-n brațe-mi voi ascunde sarea
de pe obraji într-un banal rotund
de inimă. Și-i voi schimba culoarea.

Ai să mă chemi dar nu voi mai veni
spre țărmul tău de zbucium niciodată.
Valul de frig îmi va încetini
umbra desculță și îngândurată.

Și-ai să mă uiți apoi într-un final
ca pe-o scrisoare-ntr-un sertar de vreme
scrisă mărunt, cândva c-un tuș vernal
când prea târziul ne părea devreme.

Uitarea va fi binecuvântare
doar pentru țărmul tău, nu pentru mare…

Aura Popa, 26.nov. 2015
Sursa foto: Internet

Lasă un răspuns