Sfiiciune

Îmi lipsesc braţele sale
peste umeri aşezate,
paşii lui venind agale
pe aleile brumate,

glasu-i stins sau ca de tunet,
râsul alb şi luminos
prelungit ca un răsunet
în văzduhul duşmănos,

umbra umbrei lui cuminte
ce-a-nsetare tresărea
ori de câte ori în minte
a mea mare o avea,

ochii-i scânteind a rugă
să îl strig şi să-l opresc
de rostire să mai fugă
dar să-l chem nu îndrăznesc…

Aura Popa, 17.01.2015
Sursa foto: Internet

Lasă un răspuns