Ieri

Am luat în braţe luna şi ţi-am dat-o
Să-i linişteşti vulcanii răzleţiţi
Printre atâtea dune… Ai tratat-o
Cu mult dispreţ şi-acum însufleţiţi

Sunt norii mei răniţi… De-aceea tremur
Şi din stihii de vorbe mă dezleg…
Sunt mai pornita decat un cutremur!
Am încercat, dar chiar nu înţeleg

Cum ai putut să-i spui că nu îţi pasă
De magma lor va înghiţi copaci
Întorşi spre partea cea mai luminoasă,
C-a devenit banală şi n-o placi

Nici când la perigeu se despleteşte,
Nici când în apogeu răstoarnă foc
Ca să aprindă-n rânduri vreo poveste…
Să-i spui că s-a scăldat în nenoroc

Şi că de-aceea nopţii îşi arată
Întotdeauna ochii ei umbroşi
E-o mare mojicie… Niciodată
Să nu mai numeri paşii noroioşi

Ai altcuiva… Priveşte-te mai bine
Ce valuri în oglinda lumii faci,
Vezi mai întâi fragilul zbor din tine
Şi-n ce fel de „lumină” te complaci…

Aura Popa, 19.06.2014
Sursa foto: Internet

 

Lasă un răspuns