Poem încruntat

on

Azi umbre mari ţi-întunecă privirea
şi nu-nţeleg de ce… Unde-am greşit?
Mă leagă-n chingi de-amar nedumerirea
şi tac, iubire, deşi ard cumplit

de dor să îţi vorbesc, să-ţi iau în braţe
mările astea, ninse de furtuni
şi mâinile-mi de ceru-ţi să se-agaţe,
să-ţi scuture cuprinsul de genuni…

Azi ţi-e-ncruntată lumea şi-n antetul
ăstui văzduh sunt negre stoluri iar
ce şterg seninu-ncetul cu încetul…
Eu tac, iubire, deşi merg pe jar

spre nicăieri, sperând să mă oprească
strigătul tău, de mine însetat
şi s-aşezăm în ordinea firească
toţi aceşti pui de zbucium ce-au scăpat…

Aura Popa, 05.07.2015
Sursa foto: Internet

Lasă un răspuns