Cu „de ce-ul” în brațele gandului

Mereu am făcut pași pe drumuri care
păreau că se sfârșesc într-o secundă,
că nu duc nicăieri, că zac în soare
cum zace-un șarpe-n iarba tremurândă
fără să-i pese că va fi călcat
pentru că-și știe-n colți destul veninul
și țâșnetul ca dintr-un arc scăpat,
gata de-ncolăciri să-și ia tainul…
Am dat o șansă fiecărei căi
de-a mă uimi și “prinde” c-un ceva,
cu-o curgere ca un torent prin văi
sau cu o grotă-ascunsă pe-undeva,
cu o cascadă ’naltă, despletită,
cu un pavaj de pietre colțuroase,
cu-o umbră-a umbrei neasemuită,
cu virgule de râuri viguroase.
Nu m-am temut să-ncerc necunoscutul
și am trăit dezamăgiri puține
căci are-atâtea taine neștiutul
și-atâtea străluciri diamantine…

Aura Popa,29.07.2017
Sursa foto: Internet

Lasă un răspuns