Doamne,

Câtă nevoie de-o îmbrățișare
în rana-acelei clipe am simțit…
M-am făcut cuib și fără ezitare
în brațele deschise ți-am primit

trupul cu zguduirea lui amară
vrând peste poate să îl liniștesc,
să fac cumva durerea să dispară
și-un antidot tristeții să-i găsesc…

Aveai nevoie de o mângâiere,
de-o-ncurajare, suflete plăpând,
de un îndemn care să-ți dea putere
să scoți oștenii plânsului din rând

și-s fericită că m-am întâmplat
atunci acolo, c-am putut să-ți spun
că niciun cer prea mult nu stă-nnorat
și că și sorii umbrelor apun…

Aura Popa,2.08.2017
Sursa foto: Internet

 

Lasă un răspuns