Ştii?

Dac-am să mor de dor, tu eşti de vină
Că m-ai lăsat pe prispa unui rând
Să te aştept c-un zâmbet şi-n surdină
Să-ţi murmur numele… Dar până când?

M-au prins amiezi de gleznele plăpânde
Cu iederă de timp învolburat
Iar nopţile tăcute şi flămânde
Din carnea de cuvânt au tot muşcat

Lumina mi s-a micşorat în toate
Iar în priviri tristeţea s-a mutat.
Mi-am amăgit cuprinsul cu-acel poate
Dar mi-e târziu şi-am trupul încrustat

De cicatrice fără vindecare…
Tu eşti de vină de-am să mor de dor!
Muguri de aripi noi fără de soare
Se-atrofiază-n gând şi uit să zbor…

Aura Popa
Sursa foto: Internet

Lasă un răspuns