Spuneai etern

Am hotărât să nu-ţi mai ning cuvinte!
E lumea mea împinsă în genuni.
Mâinile cui mai pot să mă alinte?
Cum mai zâmbeşti ştiind că rup furtuni,

Din streşinile cuibului de vise
Şindrile albe? Urme de grafit
Pe foi de gânduri, de curând rescrise
Le smulge vântul drumului cotit.

Şi-n ochii cui să-mi oglindesc pustiul
Dacă ai tăi spre alte zări privesc?
S-a veştejit în ramă auriul
Acelui zbor în doi, copilăresc.

Spuneai etern. N-a fost decât o clipă
Ce ne-a-nflorit în rânduri pe-amândoi
Am curs un vis pe fluvii de risipă
Învolburând tăcerile din noi.

Lasă un răspuns