Ca turnate

Ca turnate Veșmintele toamnei îmi vin numai bine și mie de-o vreme… Și-a ei ie-mi vine pe trupul de humă de parcă-i turnată, și haina-i de nouri, și fusta-nțesată cu frunze brumate și romburi de ceață… Mi-s buni și condurii-i cu tocuri de gheață ce-o duc și o-aduc din departe aproape și chiar și-a ei…

Parcă ieri

Parcă ieri Ieri parcă-a fost cireșul înflorit din poarta mea și pajiștea spuzită de păpădii… Acum e desfrunzit aproape tot și iarba veștejită… S-a dus o încă o vară ca și când nici nu a fost… S-a dus și nu mai vine… În cartea timpului a fost un rând… În amintirea-mi, vara fără tine, vara…

Spre dimineață

Luna nu e foarte încântată fiindcă e trimisă la culcare și-ntr-un colț de cer, stă bosumflată ca un copilaș care nu are parte de izbânda prevăzută după o bătaie de picior… E de ceva timp așa, tăcută… ‘N brațe strânge perna unui nor și își mușcă buzele, nervoasă că mult prea puțin este lăsată să…

Cu nețărmurită dragoste

Cum să nu-mi amintesc de buna mea când toate verile copilăriei și-au aprins florile de lângă ea, din poala ei, cu-amnarul bucuriei? Pe munți, ca pe-o minune i-am văzut pentru că pasu-i sigur l-am urmat până pe vârfuri care m-au trecut ades de nori și văi mi-au arătat topindu-se-n pahare de zenit, însuflețindu-se-n al zorilor…

Cea mai frumoasă

Frumoasă ești toamnă, ce numeri cu ochii tăi galeși cocori ce pleacă… Hlamida-ți, pe umeri e prinsă-n agrafe de nori ades dar și-n clame de cețuri, de brume, de chiciuri, de ploi… Frumoasă ești… Cuib de finețuri și de-ndestulare șuvoi… Mă uit fascinată la tine cum scrii cu rugină pământul, cum ștergi de verdeață coline,…

În cărare

Mă întâmpină tăcute frunzele azi, nu ca ieri când cântau pe crengi… Căzute ‘n iarbă,-n tină, n-au puteri decât pentru-a mai foșni ale lor hârtii sub pași, nu și pentru-a mai doini fiindcă-ai timpului arcași nemiloși, le-au pus pe toate cu săgețile de vânt ale toamnei mâniate într-o clipă la pământ… Mă întâmpină tăcute astăzi…

Zbori

Zbori și pentru mine, pasăre albastră… Am visat prin poarta norilor să trec cum treci tu, tăcută pe deasupra noastră când în valsul toamnei frunzele se-ntrec, să mă duc departe de aici… Oriunde… Lanțuri am de glezne, groase și nu pot fiindcă sunt legată ca să plec niciunde… Gându-mi umblă liber, însă, peste tot… Vezi…

Autumnală

Ți-ai scos la înaintare ploile, frumoasă doamnă, chiar de la-nceput, în stare să ne-arăți ce poți… Mă-ndeamnă sufletul să-ți zic ceva, să te usture dar tac… Cine-s eu să spun cuiva când să iasă din iatac, cum să iasă-nveșmântat, ce, de ce și cât să facă? Nimeni… Nu m-ai încântat cu-al tău val dar sper…

Și septembrie e gata…

Fila-i, ruptă-n calendar fi-va în curând… Săgeata întomnării trece iar și prin lunci, și prin văioage, și prin codrii, și prin noi lăsând umbre verzi oloage, dezlegând noduri de ploi, pustiind câmpii și munți, drumuri care-au râs în soare cu bumbi de bănuți mărunți când dădeau zarzării-n floare, când s-au scuturat de stele ca de…

Nu

Nu mă cert cu viața niciodată… Nu pierd timp sfădindu-mă cu ea… Când îi văd privirea încruntată nu mi-o mai încrunt și eu pe-a mea… Oricum, tot ce îi trăsnește face… În zadar ar fi s-o cicălesc, să o-ntreb de ce, fiindcă-i displace de motive să o iscodesc… Iau ce-mi dă și-i dau și eu…

Pe-aici

Mor de sete, Doamne, arborii-n păduri… Plini, ca niciodată sunt de uscături că de multă vreme ploaie n-au văzut… Niciun pic de bură nu a mai căzut de prin Cireșarul făr’ de cireșele multe, rumenioare, fără de cinele la cari să răspundă câte-o țârâială ce-ar avea și pale-râuri în croială… Mor de sete, Doamne, câmpurile…

Tihnă versus bucurie

Înainte ca pe Nero să îl am era tihnită viața mea… Acum, pe zero-i liniștea-mi într-o clipită căci blănosul îmi ocupă spațiul, timpul, telefonul cu fotografii de după ce și-a instalat “ciclonul” în căsuța-mi… Roade tot, vrea întruna la plimbare prin împrejurimi să-l scot și, de n-o fac, latră tare… Înainte ca să vină-n viața…